Am scris textul de mai jos în urmă cu cîțiva ani, la inițiativa unui prieten care dorea să scoată o carte despre obiceiurile alimentare ale romanilor, pe vremea lui Ceaușescu - o idee foarte bună care însă a rămas doar atît ...
L-am regăsit și recitit acum cîteva zile. Memoria papilelor mele gustative s-a activat instantaneu, umplîndu-mă de nostalgie.
Inainte sa intru la scoala, mincarea nu intra in sfera mea de interes. Singurul lucru comestibil care ma putea sustrage de la treburile mele importante erau soldateii de piine cu unt si cu sare. Forma deloc inrobitoare, gustul lor untos si usor sarat, ma satisfacea complet si fara exceptii. Mincam soldateii unul cite unul (daca felia era intreaga nu se califica), cu pauze dese, intre doua ture in diverse colturi ale casei unde aveam lucruri urgente de terminat. Trebuie sa fi fost un chin pentru mama mea. Tot de atunci imi amintesc povestile elucubrante ale unei matusi, care probabil incerca s-o ajute pe mama, despre snitelele facute din porumbeii care veneau la ea la geam si icrele din nu-stiu-ce pesti rari.
In clasa intii, ai mei m-au dat sa fac inot de performanta. Aveam destula energie (fiindca n-o consumam cu digestia) si cred ca in secret sperau sa mi se faca foame. Si ceva-ceva mi s-a facut. Cine ma astepta cind ieseam de la inot (mama sau prietene de-ale ei sau bunica) trebuia sa fie pregatit cu o piine calda – preferabil impletita si cu mac. Dupa un drum de doua statii de tramvai pe jos, in drum spre casa, treceam pe la o gogoserie. Simteam mirosul gidilator de prajeala de la un kilometru distanta. In timp ce stateam la coada pentru o gogoasa de 50 de bani, fierbinte si unsuroasa, data prin zahar pudra, priveam fascinata prin geamul murdar cuva metalica mare, in care bolborosea uleiul maro si incins. Rumenirea gogosii alba pe o parte si maronie pe cealalta, intoarsa cu o paleta lunga si gaurita de metal, a fost mult timp cea mai captivanta imagine. Pina in ziua in care, in coaja crocanta a unei gogosi am gasit incrustat un gindac negru si lucios, carbonizat , dar intact.
Cred ca tot pe-atunci am inceput sa rad multe dulciuri. Aveam destui musafiri (prietene de-ale mamei, rude, vecini) si toti ne aduceau cite ceva. Este perioada din care dateaza colectia de ambalaje de ciocolata pe care am donat-o cu bucurie unuia dintre autorii acestei carti… Ciocolata chinezeasca cu lapte in ambalaj rosu cu albina si ciocolata rotunda cu seria de povesti romanesti ramin si acum preferatele mele…
Spre deseobire de sora mea care era foarte cumpatata – minca putin si restul pastra intr-o punga transparenta de vreo jumatate de kil, plina ochi si legata cu elastic, eu mincam pe loc tot ce primeam, iar apoi incercam sa obtin cu plinsete si rugaminti fierbinti, dar de cele mai multe fara success, cite ceva de la ea… Imi mai dadea cite un drops sau o caramea, dar niciodata ciocolata. In ochii mei punga aia plina cu dulciuri si bine legata simboliza suprematia de netagaduit a surorii mai mari…
Desi nu-mi displace, maninc foarte rar mamaliga cu brinza si smintina fiindca am mincat in copilarie pentru inca sapte vieti de acum incolo.
Mama racolase de la piata o femeie de undeva din apropierea Galatiului care avea vaca si facea brinza de vaci si smintina.
Ionica a venit intii la noi, apoi inca la doi vecini de pe scara, apoi la toata scara, apoi si la scarile vecine… Nu stiu cum cara atita brinza in tifon si atitea borcane cu smintina - venea cu doua cosuri mari impletite de rachita pe care le ducea in echilibru pe umar, pe un bat gros, usor curbat. Citeodata venea și cu fata ei.
Era o femeie vesela, rumena, cu ochi albastri care a devenit cu timpul intima cu familia noastră. Mama i-a ajutat fata sa intre la liceu si baiatul sa se scuteasca de armata. Citeodata o vizitam la tara si luam de mincare cu portbagajul de la ea.
Ionica a venit la noi acasa ani de zile, simbata de simbata, cu regularitate si devotament. De multe ori ma trezeam simbata dimineata in sunetul vocii ei gurese si intr-un miros de vaca care nu-mi prea convenea…
Obligatoriu, simbata la prinz mincam mamaliga cu brinza si smintina. Daca nu mincam atunci, mincam oricum in alta zi, un pic acrita intre timp…
Citeodata gaseam cite un fir de par, dar il priveam cu indulgenta pentru ca era de la vaca lui Ionica…
Cind am mai crescut (prin clasa a III a, cred) am inceput sa plec singura si sa–mi cumpar dulciuri, dupa poftele si bunul meu plac.
Bani aveam de pe la unchii si matusile mele care, la mesele de familie sau de sarbatori, ne cadoriseau cu cite o hirtie de 10 lei. Sau dadeam iama prin buzunarele maica-mii care, mina larga, lasa prin toate hainele cite un leu-doi. La tata nu gaseam niciodata nimic.
Blocul central in care locuiam avea si la coltul din stinga, si la coltul din dreapta unitati de alimentatie publica care ma ispiteau alternativ, in functie de dispozitie. La dreapta ma duceam catre cofetaria Gladiola. Imersam in atmosfera umbroasa, studiam oferta din vitrina inalta si cumparam ecler sau savarina, ciocolata cu lapte Laura sau ciocolata amaruie Mara. Beam Bem-bem care avea cel mai bun gust de portocale – o impresie de fapt, portocalele nefiindu-mi foarte familiare.
Eclerul s-a pastrat intact in memoria papilelor mele – mai exact combinatia lui de gusturi: aluatul fad, crema fainoasa si densa si glazura de ciocolata crocanta, un pic prea dulce, de deasupra.
Citeodata, iesind de la cofetarie, traversam si-mi luam de la o ghereta de vizavi braga – am avut o perioada in care beam des braga de 1 leu la pahar de sticla. Gustul ei intepator, gros, care se schimba la fiecare inghititura ma facea sa ma intreb mereu din ce naiba e facuta. Cacao? Fructe? Si am aflat: din resturi fermentate de piine - scirbita, o vreme nu am mai baut. Cind mi-am readus aminte de ea, mi-am dat seama ca a disparut. N-am mai regasit-o vreodata. Daca stie cineva unde as putea sa beau o braga, va rog sa-mi spuneti.
Ceva mai incolo de braga, spre capatul pietei, era chioscul de tabla alba cu inghetata. Aici mincam des vara vafa de vanilie, inghetata la cornet sau parfait de ciocolata in hirtie care o bate si acum pe Hagen Dasz in memoria mea gustativa.
Cind o luam in partea dreapta – abia acum imi dau seama – mergeam mai mereu singura. Nu mai tin minte exact de ce… Oare nu vroiam sa impart cu sora mea?
In directie opusa, spre faleza, la cinci minute de coltul din stinga al blocului, era un bufet cu masute rotunde inalte, fara scaune, care imi veneau pina la umeri (genul la varice). Era un loc mai adult unde se fuma si se bea bere – dar numai accidental la ora la care il frecventam eu. Cum anturajul de acolo ma intimida, preferam sa merg cu prietena mea de la scara unu, Mona. In fiecare zi, timp de doua sezoane calde, dupa somnul de dupa amiaza, la ora 4 fara 5 minute fix, ne intilneam si mergeam la bufet. Consumam mereu acelasi lucru, ca doua babe tipicare, un covrig cu mac si un pepsi, distractie de 4 lei. Intr-o zi, Mona si-a uitat banii acasa. M-a lasat acolo singura, sa ma fac ca maninc un rest de covrig pina se intoarcea ea cu banii. Am molfait covrigul cu o lentoare chinuitoare in timp ce inima imi batea nebuneste la gindul ca Mona nu se mai intoarce vreodata si ca eu urma sa ramin acolo sau sa ajung la politie pentru consumatia ei neachitata. Probabil a durat vreun sfert de ora, dar mi s-a parut ca s-a intors dupa 2 zile.
Mai rare, dar o adevarata sarbatoare, erau momentele cind ajungeam la Macul Rosu, probabil cea mai buna, cu siguranta cea mai renumita cofetarie din oras.
Era mare, aerisita si nitel mai stilata. In afara de prajituri care erau intr-adevar mai deosebite, m-a marcat definitiv peretele mare si inalt din dreapta intrarii pe care era pictat un copil foarte bucalat si rumen, cu parul cret, in dreapta caruia un indemn pictat caligrafic, cu litere de mina, spunea “Dati copiilor cit mai multe dulciuri!” Chiar si atunci cind nu mai puteam, indesam in mine inca o lingurita-doua convinsa fiind ca e numai spre binele meu… Mi-am plombat aproape toate maselele cu amalgam pina intr-a opta. Noroc ca eram slaba ca aschia… Si asa am ramas, slaba si palida, toata copilaria si adolescenta, desi ai mei ne dadeau regulat Cavit, ulei de peste si calciu Sandosz.
Culmea e ca mama mea, ardeleanca, facea torturi si prajituri multe si bune, dar pe care nu prea mi le mai amintesc. Doar afuristele alea de negrese, plus niste cerculete lipite cu gem de caise numite gurite si checul cu nuca. In schimb, imi amintesc perfect si salivez deja la gindul saleurilor cu chimen sau cascaval si al pateurilor cu brinza facute de mama. Aluatul uleios si sarat a fost si a ramas unul dintre marile mele vicii.
Rar, mama aducea acasa ca pe niste trofee, banane verzi care nu mai apucau sa se coaca desi le ascundea cit putea de bine. Fructele copilariei mele sint ciresele pe care le mincam primavara pina imi crapa burta si pepenele rosu vara. Plus zarzarele verzi, cu puf iritant la limba, din fata blocului.
Cind aveam musafiri – si aveam des - mama facea multa mincare, cite 2 zile la rind (cum toata lumea avea Dacia si apartament, mai raminea ca semn de distinctie sociala sa fii capabil sa pui o masa deosebita musafirilor)
Din meniul bogat, mai reperez acum doar citeva lucruri interesante pentru mine: icrele si salata de vinete, salata boeuf, plus doua piese de colectie: cabanosii crestati in patru la capete care infloreau la prajit ca niste elice si rulada cu ciuperci si cascaval, reteta pe care am regasit-o si executat-o recent - mi-a iesit exact asa cum trebuia, dar m-am ingrozit cita smintina, unt si grasime contine...
Mama mai facea in casa socata minunata, gem de capsuni, de caise, zacusca, zarzavat la borcan, bulion si muraturi. Destul de des, coltarul din bucatarie era ocupat de borcane fierbinti invelite in multe paturi. Tot ea avea un fix cu cozonacul muiat in lapte cu cacao pe care ni-l dadea de cite ori putea dimineata. Si eu si sora mea mea strecuram laptele de caimac printre dinti. Tata era obsedat sa ma spal pe gura dupa ce mincam ou – nu simteam c-as fi murdara, dar n-aveam incotro.
Desi am devenit rar carnivora, voi ceda intotdeauna in fata unei felii de salam de Sibiu - pentru mine sinonim cu gustul picant si inalt al nomenclaturii.
Vara plecam in vacante pe litoral impreuna cu două familii prietene si copiii lor - vacante cu adevarat de neuitat fiindca eram in gasca si stateam la hotel impreuna cu turistii straini. Ai nostri faceau rost de ceva valuta si ne cumparau de la shop Toblerone (iar pentru ei whisky). Era heaven on earth. Daca aveam norocul sa ne inhaitam cu ceva copii franțuji sau nemti si sa jucam ascunselea cu ei (ca la jocuri mai complicate nu ne intelegeam) astia aveau intotdeauna la ei Tic-Tac. Cred ca il foloseau ca pe o momeala sigura de prins copii romani: daca te ascundeai cu ei prin tufe, iti dadeau si tie o pastila sau doua.
Din perioada trairista a liceului in care preocuparile mele s-au indepartat din nou de mincare, mi se invirt prin cap doar chestii din meniul curent: supa cu galusti sau taitei, mazarea, pilaful, ardeii umpluti, mincarea baloasa de bame si limba cu masline cu care aveam o relatie de dragoste si ura. Si cafelele pe care le bea mama cu vecina de deasupra - trebuie sa fi fost o cafea proasta, pentru ca mirosul imi facea de cele mai multe ori greata. Stiu sigur, uneori combinata cu nechezol. Imi placea insa mult comunicarea morse la teava de gaz din bucatarie. Trei batai insemnau: Vii?.“Da”, ca raspuns, erau trei batai in acelasi ritm. Trei batai rare insemnau “Nu, nu pot”. Dupa ce beau cafeaua sporovaind, intorceau intotdeauna ceasca pe farfurie si-si ghiceau in zat.
Imi mai amintesc alimentarele tot mai goale, cu rinduri nesfirsite de borcane de compot si gem, ratiile la zahar si ulei si un cartonas gri, cu o stampila, cu care luam la un moment dat o jumatate de piine tare.
Tot din perioada aceea in care lucrurile se inasprisera cu mincarea si cu toate, mi-o mai amintesc pe mama comentind cu naduf cind auzea ciocanelile vecinilor de deasupra: “iar bat gratarele…” – asta pentru ca fusesera și vremuri mai bune cind aceeasi vecini (el era director la abator) ne aprovizionau si pe noi cu carne pe sub mina.
Savurind aceste amintiri alimentare imi dau seama ca, desi lipseau multe, nu mi-a lipsit nimic. Am avut o copilarie fericita si indestulata. Am avut guma turceasca Ciklets si lame cu Lolek si Bolek, dropsuri cu menta si cu praf de cacao, rahat, zahar candel, serbet, pufarine, bombonele chimice Cip, conserve de ananas, creveti, brinza topita, parizer, lapte condensat chinezesc...
Si totusi, prima data cind am vizitat un supermarket vienez, imediat dupa revolutie, am simtit nevoia sa ies repede, cuprinsa de un soi de agitatie. Afara, m-am asezat pe trotuar. Imi venea sa ma lovesc cu capul de ceva tare, dar n-am facut-o ca sa nu se prinda cineva de unde vin.
