"Down by the water"

Vera a făcut în urmă cu cîțiva ani buni la școală, în cadrul clasei de design tehnologic, un scăunel cam șubrezel de care a fost tare nemulțumită.

Ca s-o consolez, dar și fiindcă mi s-a părut că lucrarea are potențial, la prima întîlnire cu tîmplarul nostru consacrat, i l-am dat să-l încleieze, stabilizeze, corecteze.

Solid fiind dar urîțel, am invitat-o pe Vera să-l picteze, dar își pierduse complet interesul față de proiect.

Așa că am reiterat o combinație de culori proaspăt descoperită atunci: roșu, roz pal și turcoaz și l-am pictat în culori acrilice; la detaliile peștilor am folosit carioci, acrilice și ele; apoi l-am lăcuit mat.

Mă bucur de cîte ori dau cu ochii de el și o să-l păstrez forever.

Redigest, Colebil, Xanax...

 O lucrare dragă mie, făcută anul trecut, încă neindexată aici: un cadou pentru RR, prieten ffffumător.

Vroiam de ceva timp să încerc să lucrez cu rășină, duritatea și transparența ei ca de sticlă mă îmbiau la fiecare vizită la Profiart.

Am găsit la un moment dat un mold de scrumieră retro, anii '70 și am dat curs ispitei de a încastra ceva pe vecie. Oare ce să fie? 

Nimic nu m-a atras mai mult ca niște pastile colorate. Tematic vorbind, am asortat și un gînd.

Dorind să cumpăr pastile ieftine și colorate pentru "o lucrare de artă" de la farmacia din cartier, o farmacistă drăguță mi-a spus că " de ce să le cumpăr cînd au atîtea expirate în spate..." 

Am turnat două pachete de rășina cristal în 4-5 straturi, respectînd regulile contra bulelor găsite pe youtube, aranjînd în fiecare strat pastilele una cîte una, în diferite poziții.

Fiecare strat a stat la uscat cam 5-7 zile. 

Am scos moldul și l-am distrus. Am văzut apoi că trebuia dat cu ceva ca să nu se rupă. Probabil din același motiv, unele laturi au ieșit nu chiar perfecte ceea ce m-a indispus; așa că am găsit soluția mulțumitoare să le mătuiesc cu șmirghel obținînd un constrast interesant mat-lucios.

Deși nu fumez, cînd scrumiera a fost gata am fumat o țigară să văd "cum se comportă". Foarte bine.

Între timp, verificînd cu destinatarul, am văzut că rășina s-a îngălbenit în partea de contact cu scrumul, arătînd a chilimbar. Lucru pînă la urmă interesant... o antichizare nepremeditată.

Tot atunci, cu resturile de rășină, am făcut un medalion pentru Vera în care am conservat o unghie, un fir de păr și un muc.

Happy Birthday, Vera!

Am asamblat cu drag și entuziasm o felicitare pentru Vera la 15 ani de pus alături de un kindle paperwhite.

No preparation needed. O revistă veche de decorațiuni interioare în care am găsit rapid cîteva simboluri cu sens pentru mine astăzi.

Rezultat satisfăcător, plăcere vizuală.

De oferit deseară, în jurul unui foc la fire pit.

P.S. îmi place și mai mult blogul meu de cînd nu se mai poartă

Sweet dreams

am regăsit cu drag și uimire blogul meu de scris și mici lucrări artizanale
yoga m-a absorbit complet și m-am trezit suferind de creativitate nemanifestată
am profitat de izolare ca de o gură lungă și binevenită de oxigen să cos, să bricolez, să decorez... și să scriu

o dată cu vremea caldă am scos la iveală o "lucrare" mai veche de care mă bucur de cîte ori o regăsesc
o pătură de bumbac de la ikea pătată cu iod în timp ce încercam un tratament pentru monturile de la picioare :)
am pătat un cearșaf, pătura am stricat-o, tratamentul nu l-am dus la bun sfîrșit

sunt păturicofilă și nu renunț ușor la o pătură moale și credincioasă
în plus, pe vremea de care zic îmi doream să fac un quilt, dar nu aveam materiale care să mă mulțumească, așa că am defulat peticind, acoperind, decorînd, brodînd pătură cu pricina cu resturi colorate de materiale vechi, lînă și bumbac

execuția mi se pare excelentă, solidă, pătura a fost spălată des la mașina de spălat și rezistă cu bine

Tîrcoale-rotocoale

Mare bucurie că am apucat iar să pictez.

M-am infiltrat la cursul Verei și am pictat cu frenezie două ore, cot la cot cu cîțiva copii.
De încîntare, habar n-am ce copii au mișunat prin jur, îmi amintesc doar o fetiță care mi-a cerut puțin turcoaz.

Profesorul de pictură m-a sfătuit să fac marginile difuze "ca să te ia de cap, să nu mai știi la ce te uiți" - mi-a plăcut ideea.
Tot el mi l-a arătat pe Chuck Close, pictorul american pixelat, cu care rotocoalele se înrudesc mai de departe.

Fiindcă fac pictura mea cadou (după ce o înrămez) - am promis verișoarei Oana un tablou - las  aici o copie digitală.

Să nu uit niciodată pofta de culoare.

V de la Varză

Septembrie e anul ăsta pentru mine luna lui V de la Varză.

Las aici un post pentru cei care, eventual, sper, cine-știe, doamne-ajută, o să vrea să îmi scrie un gînd despre carte.

Vitrina Librăriei Humanitas de la Cișmigiu - 24.09.2016

Ce să fac, nu mă mai satur de coperta asta.

clasa I

Îmi amintesc foarte bine că am fost un copil foarte vesel - lumea era a mea și eu o bucuram pe ea și pe cei din jur cu tot soiul de drăgălășenii.

Îmi mai amintesc că m-am umbrit brusc atunci cînd am intrat la școală.

În anul de dinaintea începerii clasei întîi mă bîntuiau frecvent angoasele uitîndu-mă la sora mea cu trei ani mai mare care își făcea temele: ce însemnau toate lucrurile alea? De unde le aflase ea? Dacă îmi vor cere și mie la fel, iar eu voi fi în situația cumplită să nu știu nimic? 

Deși mama mi-a spus în trecere că de asta mă duc la școală, să învăț, nu prea am crezut-o; eram convinsă că mă duc să le arăt la ce mă pricep eu - iar eu nu știam decît să desenez și să mă joc. (detectez din fașă ceva probleme de ego)

Școala și regulile ei m-au intimidat și mi-au tuflit tot elanul ștrengăresc; tăceam-tăceam-tăceam, o tăcere suspicioasă - ce mai vor iar toți ăștia de la mine? 

În plus, clădirea rece, mare, cam întunecată, cu ciment pe jos și ecou, mă făceau să mă simt abandonată.

Îi mulțumesc din suflet mamei mele că nu mi-a făcut codițe, nu mi-a pus pampoane, gulerașe și  manșete dantelate. 

Întotdeauna m-am simțit perfect purtînd haine moi, puțin roase, deformate după corpul meu.

Sufeream ca un cîine cînd mama îmi arunca cîte o pijama veche. O vreme m-am întrebat dacă există meseria de purtător de pantofi care să-mi învechească pantofii noi. Am aflat mai tîrziu că da. Și în ziua de azi, toate încălțările noi, mai puțin unii adidași, mă bat.

Probabil tot din ego, la școală am simțit nevoia să fiu premiantă - dacă trebuia să le arăt, atunci le-am arătat eu lor că pot.  Iar de rîs mai rîdeam pe acasă, niciodată la școală - sigur nu în clasa a întîia și a doua.

Cu timpul, am continuat pe aceeași linie: am ținut autoritatea la distanță, așa cum mă ținea și ea pe mine. Fără să fiu rebelă, eram doar rece și distantă. " you will never know who I really am"

Și-mi dau seama cum m-a marcat asta pe termen lung.

Toți șefii pe care i-am avut pînă la 30 de ani (cam atunci a devenit evident că e imposibil să am șef), i-am evitat și tratat cu rezervă și distanță ceea ce, normal, nu m-a ajutat deloc; erau și ei niște oameni care vroiau ca angajații să le fie aproape și de folos.

Țineam distanță de șef ca un soi de prevenție exagerată, exista un fel de perimetru fizic și psihic, în care șeful nu calcă; doamne-ferește să aibă cumva impresia că aș vrea să mă dau bine pe lîngă el sau doamne-ferește să detectez chiar eu însămi vreo urmă cît de fină de slugărnicie. Eram cu ochii pe mine tot timpul.

Privind retrospectiv, cred că m-aș fi dezvoltat mult mai bine într-un sistem de școală alternativ - am fost un copil sensibil și receptiv la tot ce e în jur și atmosfera rigidă din școala pe care am făcut-o mi-a amputat o bună parte din bucurie.

Eu în prima zi de școală.