Îmi amintesc foarte bine că am fost un copil foarte vesel - lumea era a mea și eu o bucuram pe ea și pe cei din jur cu tot soiul de drăgălășenii.
Îmi mai amintesc că m-am umbrit brusc atunci cînd am intrat la școală.
În anul de dinaintea începerii clasei întîi mă bîntuiau frecvent angoasele uitîndu-mă la sora mea cu trei ani mai mare care își făcea temele: ce însemnau toate lucrurile alea? De unde le aflase ea? Dacă îmi vor cere și mie la fel, iar eu voi fi în situația cumplită să nu știu nimic?
Deși mama mi-a spus în trecere că de asta mă duc la școală, să învăț, nu prea am crezut-o; eram convinsă că mă duc să le arăt la ce mă pricep eu - iar eu nu știam decît să desenez și să mă joc. (detectez din fașă ceva probleme de ego)
Școala și regulile ei m-au intimidat și mi-au tuflit tot elanul ștrengăresc; tăceam-tăceam-tăceam, o tăcere suspicioasă - ce mai vor iar toți ăștia de la mine?
În plus, clădirea rece, mare, cam întunecată, cu ciment pe jos și ecou, mă făceau să mă simt abandonată.
Îi mulțumesc din suflet mamei mele că nu mi-a făcut codițe, nu mi-a pus pampoane, gulerașe și manșete dantelate.
Întotdeauna m-am simțit perfect purtînd haine moi, puțin roase, deformate după corpul meu.
Sufeream ca un cîine cînd mama îmi arunca cîte o pijama veche. O vreme m-am întrebat dacă există meseria de purtător de pantofi care să-mi învechească pantofii noi. Am aflat mai tîrziu că da. Și în ziua de azi, toate încălțările noi, mai puțin unii adidași, mă bat.
Probabil tot din ego, la școală am simțit nevoia să fiu premiantă - dacă trebuia să le arăt, atunci le-am arătat eu lor că pot. Iar de rîs mai rîdeam pe acasă, niciodată la școală - sigur nu în clasa a întîia și a doua.
Cu timpul, am continuat pe aceeași linie: am ținut autoritatea la distanță, așa cum mă ținea și ea pe mine. Fără să fiu rebelă, eram doar rece și distantă. " you will never know who I really am"
Și-mi dau seama cum m-a marcat asta pe termen lung.
Toți șefii pe care i-am avut pînă la 30 de ani (cam atunci a devenit evident că e imposibil să am șef), i-am evitat și tratat cu rezervă și distanță ceea ce, normal, nu m-a ajutat deloc; erau și ei niște oameni care vroiau ca angajații să le fie aproape și de folos.
Țineam distanță de șef ca un soi de prevenție exagerată, exista un fel de perimetru fizic și psihic, în care șeful nu calcă; doamne-ferește să aibă cumva impresia că aș vrea să mă dau bine pe lîngă el sau doamne-ferește să detectez chiar eu însămi vreo urmă cît de fină de slugărnicie. Eram cu ochii pe mine tot timpul.
Privind retrospectiv, cred că m-aș fi dezvoltat mult mai bine într-un sistem de școală alternativ - am fost un copil sensibil și receptiv la tot ce e în jur și atmosfera rigidă din școala pe care am făcut-o mi-a amputat o bună parte din bucurie.
 |
| Eu în prima zi de școală. |
